De ce tricouri…
Se pare ca tricoul subtire de bumbac era la origine lenjerie de corp fara de manecutele ce aveau sa-l faca celebru. Purtat pe sub uniforma, in special de marina engleza, el facea viata usoara tuturor la bord in vremuri incinse.
Legenda spune ca, intr-o zi cu soare, regina Victoria a facut o vizita pe un mare vas de razboi prilej cu care simturile Mariei Sale au fost oripilate, efectiv, de vederea subsuorilor paroase ale oamenilor marii. Prin urmare s-a hotarat ca tricourilor sa le creasca manecute scurte, faza cu rasul la sub brat nefiind inventata inca la acea vreme. Se mergea pe principiul: “Ceea ce nu se vede, nu exista”.
La americani era exact invers: Ceea ce nu exista, nu se vede… in schimb se simte de la o posta. Soldatii americani purtau numai lana (negrii aia saracii degeaba cultivau bumbac), in conditiile in care, toata lumea stie… vara nu-i ca iarna, nu-i asa? Pana in timpul primului razboi mondial cand soldatii americani s-au amestecat in valtoarea razboiului cu soldatii francezi care purtau bumbac sau chiar matase pe sub si cu soldatii englezi care aveau tricourile cu manecute…
Asa ca la sfarsitul razboiului, s-au intors acasa mai curati, mai uscati si simtindu-se mult mai bine. Cei care au mai apucat.
Surpriza mare este ca in sotzietatea americana, cu printzipuri, pudibonderii si conservatorism in exces se trezesc 3 cetateni sa isi poarte lenjeria, respectiv tricourile, la vedere cu nesimtire (asa, cam in stilul lui Superman). Pe cei trei ii cunoaste o lume intreaga, intr-atata s-au facut de ras: John Wayne, Marlon Brando si nebunaticul de James Dean.
Nu a durat mult si diversi alti cetateni si-au dat seama ca pe tricouri se poate desena si chiar scrie. Mesaje. Si uite asa au aparut tricourile publicitare, corporate si flower-power.
Pana in ziua de azi s-au diversificat, ne-au invadat, si traiesc happily ever after in aproape orice garderoba a tanarului si nu numai, care vrea sa fie trendy.
S-am incalecat pe-o sa…