Friendly Frog

de ce le e frica ofiterilor de serviciu de la 112? de lupul cel rau, deghizat in terorist pare-se ca nu. de vrajitoarea cea rea din padure isi rad mai tot timpul. de avioane prabusite, masini tamponate frontal, de un rauvoitor cu cutitul in mana care te ameninta ca sa iti ia cei douazeci de lei din buzunar sau de incendiul care tocmai a izbucnit, nici gand. nu le e frica nici de calamitati si nici de faptul ca ai ramas blocat in baie fara hartie igienica.
nu, doamnelor si domnilor, lor nu le e frica de nimic. ei sunt vajnicii aparatori si veghetori ai societatii atunci cand toata lumea doarme si se simte in siguranta. ei sunt datatorii de stire care in trecut aprindeau focuri pe dealuri sa stie cetatea ca este atacata. sunt neinfricati, ca zimbrii.
si totusi… hm… este ceva care ii sperie intr-un fel cu neputinta de inchipuit si care iti ridica fiori reci pe sira spinarii pentru ca mai apoi sa ti-i lase in jos pana in varful degetelor de la picioare.
daca ati sunat vreodata la 112, inseamna ca stiti despre ce vorbesc. sunt ingroziti, mai ales cand aud o voce de femeie tremuranda si panicata, sunt ingroziti, zic, SA NU FIE O FARSA. ei bine, da. domnul ofiter te si ameninta cu amenzi de milioane in timp ce tu incerci sa-i explici ca niste dobitoci beti ranga se bat si iti arunca cu sticle in usa. serviciul de urgenta trebuie sa isi pastreze prestanta si dignitatea nestirbite. mai bine lasa pe cineva in cacat de teama ca e o farsa decat sa se faca de cacao, punand botul la istericalele unei demoazele in distres.
in rest toate bune, ii stimez si ii admir cu precadere.

p.s. intr-un final fericit a aparut un domn politist in carne si oase la aproximativ o juma’ de ora dupa primul apel. caci, in tara fermecata si minunata cred ca trebuie sa suni de mai multe ori si daca se poate sa fie persoane diferite care suna pentru acelasi lucru ca sa poata verifica domnii ofiteri din mai multe surse informatia. daca se intampla vreo crima, doamne fereste, pana ajung ei la suprafata locului, sa aiba dom’le totul asa cum trebuie la dosar si sa nu reiasa ca s-au deplasat degeaba.

chiar acum, sub nasul tau infundat de alergia de primavara. mega spectacol, super harmalaie, balci garantat.
maretii eroi ai neamului romanesc se invartoseaza si se arunca in scena cu costume sic, aere batoase si sughituri de fericire.
fenomenalii, sever mondenii, extrainfiripatorii: Fu Duliaaaa si Ku Furealaaaaaaaaaaa. frati intru propasirea pe sticla, pe hartie sau in timpane infundate si reluctante. cautatorii aprigi si neifricati ai cartii secrete “cele doua singure feluri de a intra in istorie”. genialii creatori ai stilului de lupta combativ si ai apei plate cu efect carbogretos. incredibilii exorcisti ai lancezelii si ai mioritzismului. desfiintatorii ridicolului si distrugatorii penibilului. descalecatorii votului uninominal si ai caprei vecinului.
de ieri, de azi, in orice show, pe orice canal, cat mai aproape de tine.
a se consuma cu moderatie, in cazul aparitiei efectelor adverse, consulta rapid persoana din dreapta si emite un diagnostic la intamplare. in cazul in care constati ca tu esti persoana din dreapta, urmeaza tratamentul prescris pe spatele bonului primit la orice hipermarchet din cartierul tau.
deci da, vom izbandi, ba chiar mai mult decat atat!

s-a trezit la sase dimineata. si-a facut o cafelutza mica, cu o lingurita de zahar si doua maini tremurande. a oftat si si-a facut doua oua moi. apoi s-a pus la fereastra. uite-o pe eleonora se duce la piata. musetescu pleaca la birou. maria pleaca si ea la servici. lucreaza departe rau saraca, tocmai in pipera dar tot mai trece si pe la ea si ii mai aduce cate o prajitura. a venit si femeia de serviciu. sa iasa la usa sa ii dea si ploverul ala pe care nu-l mai poarta. si copii zarghitului aluia de la cinci se duc la scoala si uite cum rup florile din gradinita. diseara cand vine de la munca sa il opreasca pe scari sa ii spuna. gata. ba nu. ia uite cum trece ala cu masina lui de gunoi. daca ii sparge oglinda….? da si colonelu’ asta cum parcheaza de parca toata aleea e numai a lui. se duce sa ia “ploverul”, deschide usa si asteapta cu privirile piezise, in fata usii, ascultand cam pe unde ar fi lenutza, femeia de servici. lenutzooo! lenutzooo! hai pan’ la mine ca am ceva sa-ti dau. da sa vii repede ca incep stirile si vreau sa vad ce i-au facut lui nastase.

daca v-a gadilat putin in ureche vocea tipului de la associates, billy mackenzie (desi poate un pic cheesy-corny), mai multe despre el aici, aici mai ascultati o melodie din 90 si aici una din ultimele lui inregistrari prelucrata putin de apollo 440. peste melodia celor de la apollo 440 am dat acum doua veri si mi-a ramas in cap fara sa stiu a cui este vocea. bagati putintel urechea, merita.

am vazut aseara pe discovery un nene care lucra drept mecanic la un atelier care reconstruia masini vechi si le transforma in super muscle cars. lasand la o parte stilul deranjant al documentarelor de pe discovery si intentia mai mult sau mai putin ascunsa de arata mai mult decat este, omul acela m-a impresionat. cand vorbea de masinile pe care le facea, mai avea un pic si-l podidea plansul. l-am invidiat mult. am patruns in placerea si meticulozitatea cu care pritocea fiecare parte a masinariilor pana iesea ceva spectaculos. l-am invidiat pentru ca a gasit acel fel unic in care sa-si traiasca viata pe care ni-l cautam toti. era un personaj secundar in poveste. dar nu masinile si cu cat se vindea una la licitatie mi-au luat ochii. el stralucea acolo, in fundal, in fiecare cadru in care aparea.

am descoperit! daca te uiti bine, intr-o dimineata insorita, in coltul de la ultimul etaj al imbinarii intre doua corpuri de bloc care formeaza un U in spatele stradutei episcop nichita din curtea de arges, observi aceleasi straluciri mici, acelasi abur auriu care parca te imbie sa iti faci un cuib acolo, de unde sa privesti lumea, ca in unghiul drept al unui bloc in L de pe strada zizin, din bucuresti, dintr-o alta dimineata insorita. iti vine doar sa stai acolo si sa privesti ramurele, frunzulitze, masini huruind si scotand fum, oameni mici care se duc si se intorc cu sacose cu paini, caini zburliti care amusineaza prin tufisuri si se mai opresc din cand in cand la cate unul ca sa ridice piciorul drept de dinapoi. vrabiute zgomotoase sau porumbei nesimititi care se zburatacesc pe langa balcoane asteptand sa le dai cate ceva de pigulit.
si de cele mai multe ori, daca esti atent si daca ai ceva timp pentru taiat frunze la (hi, hi, licenta poetica) cainii dezorientati si lipsiti de scop in viata care cutreira pe jos, poti sa simti aceeasi liniste, ca o bula. dureaza numai cateva fractiuni de secunda. atunci se intampla bucla. atunci nu iti mai dai seama daca esti in bucuresti sau in curtea de arges. atunci, cele doua colturi de bloc de la ultimul etaj sunt de fapt unul singur.

chiar in momentul asta, tzatza elefteria din adunatii teiului, mehedinti, termina de turnat laturile in troaca porcului mormaind ceva in barba de pasti si de dumnezei. o mierla fluiera calma a paguba in marul din fata bucatariei. aprinzandu-si o tigara, valerica se sprijina in lopata si ofteaza in fata muntilor de zapada din cismigiu. om serios la patruzecishi de ani, gogu, isi plimba infoiat burtoiul si bastonul de aparat ordinea publica in metroul care tocmai a plecat din universitate spre romana. in albesti, langa curtea de arges, mitica tocmai iese afumat bine din birt, ca il asteapta nevasta sa ii sparga niste lemne. in roman, un caine pleostit si cam ud, marcheaza fara nici un chef roata spate dreapta a unui matiz fost albastru, actualmente negru noroios. in berceni, vanesa, abia trezita din somn, isi face genele caci trebuie sa mearga in mall.

lumea e ca o forfota

ce face omul cand scapa de capul lui, mai mult sau mai putin in fundul gol? unii poate au citit robinson crusoe, o carte care te face sa crezi in puterea civilizatiei. in puterea de a o lua de la capat singur, in afara societatii. in puterea de a spera. civilizatia este mai mult decat o pojghita poleita pe haina omului?
altii poate au citit imparatul mustelor. in care speranta moare. in care, omul - de data asta copil sau adolescent, liber de orice constrangeri isi construieste o societate violenta, ritualica, despotica. in care nici copiii nu mai sunt puri. o carte ingrozitoare, cam exagerata in concluzie dar care a fost scrisa putin dupa cel de-al doilea razboi mondial. si este de inteles sa ai o viziune atat de sumbra dupa ce ai trecut prin momentele de groaza ale razboiului.
si din aceasta dar si din 1984, carte scrisa cam in aceeasi perioada, se extrage o concluzie aparte: in vremuri de rastriste, fie in afara, fie inauntrul societatii “civilizate”, omul rational, omul cu bun simt, cu common sense, acela infipt cu picioarele in realitate, omul care stie sa vada si sa auda, va avea intotdeauna de suferit. va avea intotdeauna de luptat cu el si cu cei din jur, va avea intotdeauna ceva de sacrificat. si indiferent ce decizie va lua, de a lupta impotriva sistemului sau de a se ascunde, ceva din ceea ce reprezinta el ii va fi retezat cu cruzime.
si pentru ca am vorbit numai de carti, amintiti-va doar de haosul si debandada creata in new orleans dupa atacul uraganului. exista multi oameni intre noi care, o data orice forma de autoritate inlaturata chiar si pentru putin timp, isi dezlantuie instincte primare. echilibrul este fin dar pricajit. la un moment dat o sa uitam si o sa o luam iar de la capat ca sa avem ce acoperi apoi ca pisica. unii rusinati, altii indarjiti si multi indiferenti.
this is also who we are.

scriam odinioara despre zapada. despre cum era pe timpuri. despre ou sont les neiges d’antan. despre cat de mult ma bucuram cand ningea fiind oareshce mai fraged la minte si la corp decat sunt acum.
ei bine, mi-a ajuns. de unde rezulta ca e mai bine sa primesti mai putin decat ceri. iar cand primesti prea mult si dintr-o data, iti vine, vorba romanului sa-ti bati copii. la figurat desigur.

s-a dat zapada sa ajunga la tot cartierul, voala. transpirat, cu fesul alunecandu-mi tot timpul pe ochi, cu mainile inghetate pe coada lopetii si cu cracii de la pantaloni ca doua burlane de tabla, il injuram in gand (ca tare nu mai aveam suflu) pe bibicul, pe melancolicul, pe rememoratorul de vremuri apuse si nemaiveninde care eram io acum vreo doua luni. ca ce frumos era cand ningea si mie, prichindel, imi curgeau turturi de muci pe botic. ce turturi? ghetari intregi. ca faceam om de zapada. ca ma aruncam prin nameti. ca ma dadeam cu sania. ca aia. ca ailalta. ia mai lasa-ma dom’le cu zapada ta. imi ziceam. in gand, printre injuraturi si continuam sa arunc zeci de metri cubi in timp ce muschi salelor dadeau semne clare ca nu sunt nici ei de acord cu susmentionatul privitor cu ochi langurosi inapoi. si toata aceasta nebunie pentru o masina care nici macar nu avea absolut nici un chef sa prinda pe undeva vreun punct de sprijin.
mai zapada, mai stai mult? ca as avea ceva treaba si nu vreau sa te deranjez.

heeeei, il stiti pe shakin’ stevens? well, he ain’t that shakin’ anymore. nu prea il stiti? nici eu nu prea il stiam.
si sonorizarea a lasat de dorit. si vocea l’a cam lasat pe alocuri, mai ales la I got my mind set on you (care nu, nu e al lui george harrison, ci al lui james ray din ‘62). sala polivalenta a fost dezolanta. dar baietii si-au vazut de treaba si au cantat. good old taste of the 80s.
si stiti cantecul acela, merry christmas, everyone? al lui e. ei, poftim!