Friendly Frog

anunt umanitar: cine doreste si ar si pofti in acelasi timp sau daca are posibilitatea si mizericordia de a urmari cateva momente in aer liber, ce spuneam? aha, bai si se pornise o ploaie de m-a facut ciuciulete cat ai clipi din palme.
ba nu, adica ba da, duminica, adica duminica asta de pe saishpe sectembrie, orele unshpe, noi vom fi la expus cu broasca in targu’ de la flugtag. o ducem acolo ca sa o facem de ras dupa care de pe la doo, doo si ceva fix, o sa o aruncam in dambovita dupa ce in prealabil il montam pe B. in ea, pe post de voluntar.
pana atunci, va facem un platouas de poveste cu poze care cum s-a intamplat si de ce.
poftiti (clicaniti pe poze ca sa cititi si dealogurile):

… in building the team. Ha, ha… oameni buni, azi… o parte din frog, cea mai friendly si anume, a impaturit tricouri in stilul inconfundabil pe care il gasesti pe toate iutuburile de pe internet. Asta daca mai era nevoie sa subliniem ca si internetul, in ciuda lui, este si el bun la ceva, nu numai la lineage-uri, ogame-uri, imperia-uri, travian-uri si alte uuri de asemenea gen, se subintelege… care mai de care mai sangeroase.

Astfel, dupa lacrimi si chin (este o telenovela la care lucram in coproductie cu femeia de serviciu), M. a reusit sa treaca de level 2 la Folding and piling like nothing else matters. Se pare ca e nivelul cel mai greu iar eu inca ma zbat a frustrare la level 0.0 de la Grab’em and fold’em right here, right now, todaaaay if possible.

La final am intonat impreuna imnul zilei: “Push me home, ’cause I can’t sing anymore”.

What a day!

In ultimele zile am simtit acut nevoia de un pat la birou, cum au ”derbedeii” de la Catavencu. Sau macar un fotoliu mai confortabil in care sa poti motai macar vreo 20 de minute dupa ce mananci la pranz (da, acum noi putem avea grija de sanatatea noastra si incercam sa mancam in fiecare zi la pranz, nu sa sarim peste mese ca ne paste gastrita si ulcerul :P). Nu stiu care este explicatia, dar te apuca un soooomn, n-ai mai vazut asa ceva !
Parca citisem undeva ca exista un fel de « hoteluri » din astea prin strainataturi, pe la japonezi parca. Aratau ca niste albinutze intr-un stup…sau poate trantori ca doar aia isi mai pot permite sa doarma atunci cand toti ceilalti muncesc…
Si eu zic ca m-as incadra si in timp: o jumatate de ora mananc si imediat la somn pentru restul de 30 de minute. Acum ce ne facem cu ceilalti colegi care vor si ei? Cred ca o sa ajungem sa facem liste, eu dorm de la 14.00 la 14.30, C de la 14.30 la 15.00 (nu, nu dormim amandoi. e prea incomod sa motaie 2 oameni pe o canapea…desi, daca ma gandesc mai bine, vad si un avantaj…daca vrem sa castigam timp dormim amandoi, mai incomod, ce-i drept, dar macar e o ora, he, he) si tot asa.
Sau cumparam o canapea extensibila!
Sssttt, S motaie in laptop, nici mouse-ul nu mai misca in front.
Somn usor !
p.s. B fa-te ca ne vezi muncind
p.p.s. povestile si personajele prezentate in aceasta pelicula sunt fictive, orice asemanare cu presonaje reale este pur intamplatoare, nici un animal nu a putut fi prins si ranit in timpul relatarilor.

Bai Gigi, ca sa-l citez pe Alex, nepotu de un an juma’, azi nu ii merge calculatorul lui M. Nu vrea. E un incapatanat, un mofturos, un reluctant, un sictirit, un amagitor, un nefericit, un netrebnic, un dezaxat, un party pooper, un team breaker, un afluent secat, o camila beata, un cocostarc desalat, o balena esuata, un luft, un stilou sacait. Un mate-fripte, dom’le, ce sa mai…
S. rade. Hm… A incercat el o recuperare rapida la suprafata cu mozilla. De instalat. Pe Linux. Ha. Mai bine te-mpusti. Sa ne fi vazut, doi popandai, cu command line-uri iesiti la plimbare pe bulevard cu pantalonii rupti in fund. N-a mers. Daca ar fi mers, la ora asta M. ar fi avut foarte frumos toate docomentele salvate pe google (safe and secure). Dar n-a fost sa fie, caci versiunea ei de mozilla e a doua aparuta in paleolitic.

De naduf, l-am bagat intr-un tricou si l-am asezat intr-o pozitie nefireasca… asa… sa rada toata lumea de el. Nu pe S, bai Gigi, pe computer. S. e bine merci si leptopeaza.

… prin Bucuresti. Cautand spatii de birouri. Plimbari pe eminescu, aurel vlaicu, londra, washington, roma, stirbei, schitu magureanu etc. Bucurestiul este ascuns celor care petrec toata ziua intr-un birou. Bucurestiul are stofa. Imediat cum intri de pe calea dorobantilor pe brasilia treci intr-un alt Bucuresti. Pur si simplu. Ca intr-un basm. Din masina nu se vede nimic. Trebuie sa mergi pe jos si mai ales sa nu ai parte de un agent imobiliar prea vorbaret care sa iti strice kharma-ul (daca a dat dracu si ai intarziat 5 minute, s-a zis cu starea de basm). Pe urma o cotesti pe washington si te feresti de coroanele copacilor care atarna peste trotuar. Dupa ani de zile in care ai mers cu 331, 123, 21, 601, 336, 311 etc iti spui ca asa ceva, de fapt, nu exista.
Pe londra e o liniste de targulet de provincie, totul pare ca s-a oprit. Nimic din nebunia de peste doua strazi nu razbate in oaza. Bucurestiul are doi timpi. Din cand in cand face bine bine sa cobori din TGV si sa mergi cu personalul. Asta apropo de postul Andressei despre cultura organizationala. La noi… incepe cu codri verzi de brad :)))))).

Mai da ce greu e sa comanzi niste sepci in Romania. Uimitor. Primesti oferta, faci comanda, primesti confirmarea comenzii cu item-urile lipsa. Buuun. Nu-i nimic, iti arunci ochii bulbucati in oferta, alegi alte item-uri (de fapt sepci, dom’le, ce ne englezim atata?) si retrimiti comanda, adusa la zi (na!). Perfect. Vine raspunsul care spune in felul urmator: “producatorul nu poate garanta ca toate sepcile vor fi disponibile”. Pretul pentru numarul n de sepci este urmatorul: bla, bla, bla… Iti dai seama ca tu ai comandat deja y=n+x sepci, deci te bucuri… nu mai trebuie recalculare, nu mai trebuie lacrimi, nu mai trebuie chin. Fals. Comanda revine pentru re-reconfirmare pentru ca nu mai exista si sapca aia si sapca cealalta si de fapt nici nu s-a controlat cu producatorul pentru caci.

Nu-i nimic. B tocmai a gasit trei producatori straini pe net care vor sa faca bani. :)). Vorba italianului care s-a dus la “restauran” (nazal si graseiat) in Malta (circula pe net de ani buni si e haios): “am goin’ bac to Italia…”

Prin ce e mai bengoasa sapca unui Ronald Dormilici Reagan decat basca unui Vladimir Ilici Lenin?

Comunistii le faceau o foarte buna reclama americanilor: americanii sunt dusmanul, americanii au arme sofisticate, americanii au fost pe luna, americanii au tehnologie, americanii au visul si americanii au rambo. Dar erau putrezi pe dinauntru. Aia era problema.

Ei bine nu, problema era si anume basca (voila-o ici).

Pai bine, dom’le, basca lu’ Lenin era in primul rand fleoshcaita, terna, nu i se vedea cozorocul. Era o sapca low profile care putea fi zburata de vant cand ti-era lumea mai draga. Cand faceai o declaratie de dragoste de exemplu. Era o sapca de serviciu, de uzina, de hala. Designerii care o mai modificau din cand in cand ca sa nu se demodeze (hi hi hi, halal) lucrau la Drumuri si Poduri.

Ceausescu de exemplu avea o sapca mai batoasa, mai de dictator. In culori mai vii, remember vizitele de lucru :).

Iliescu in schimb a adoptat o basca proletara originala. Din specia aceea care te facea sa crezi ca e de-al tau. Toti eram proletari atunci, orice am fi votat :).

Dar iata ca si dupa 16 ani de la revolutie inca ne mai luptam ca sapca baseballista americana sa dea jos basca leninista cu motz.

Pentru ca are cozoroc mare si incovoiat sa te apere de soare, pentru ca e colorata in nshpe mii de feluri, pentru ca se ajusteaza la ceafa indiferent cat de mare ti-au facut unii capu’ si pentru ca poti broda pe ea ce-ti trece prin minte.

Poftim. Q.e.d.

P.S. Pazea, ca venim!

Sa vorbesti despre tricouri este banal. Cine nu are un tricou in casa ? Cine nu a cumparat vreodata un tricou sa-l poarte sau sa-l faca cadou? Tricoul poate fi absolut orice, de la imbracaminte de fitze cu care sa atragi atentia pana la pijama sau « costumatie » cu care sa mergi la munca.
Dar daca vrei thrill si aventura la tricouri gasesti pe You Tube si clipuri in care, e drept nu ti se face pielea gaina, dar macar vezi ceva aiurea.
Ca de exemplu un nene, care, probabil se plictisea destul de tare acasa, a imbracat nu mai putin de 155 de tricouri, in patru ore, cantaring ele vreo 50 de kilograme. A fost greu, a fost usor? Nu imi dau seama dar efectul a fost destul de comic. Nu razi in hohote dar macar iti mai trece din plictiseala. Si in plus, omul a facut-o intr-un cadru organizat, adica a participat la nu stiu ce doborare de record.
Partea buna este ca pe You Tube inveti si cum se impaturesc tricouri, lucru care pentru mine, recunosc, exercita o fascinatie constanta. Indemanarea mea in a impaturi tricouri zace intr-un colt debusolata. Dar totul se rezolva cu putin exercitiu si eventual cu niste cartoane lipite intre ele.
Prin urmare tricoul nu mai e un star care sa provoace uimire, consternare sau chiar indignare asa cum obisnuia acum vreo 50 de ani. Dupa ce a fost rebel multa vreme, a intrat in umbra pana l-au revitalizat rocker-ii si a ajuns in prim plan din nou, ba chiar si in bancuri (vezi celebrul banc cu tricoul Metallica).
Dar azi, daca nu ai un tricou in casa, ajungi surprins la concluzia ca nu ai cu ce sa te imbraci.

Sa fie de la globalizare?

Au facut mult vuiet si chiar scandal la americani si la canadieni. Sunt niste reclame haite in sensul ca ceea ce iti atrage atentia prima oara’ntaiasi data sunt angelii radiosi care pozeaza aproape pornografic. Evident ca poarta tricouri si ciorapi si shorti de la american apparel. Dar in cazul modelelor de sex feminin mai mult descopera decat acopera. Unele fotografii sunt facute chiar de catre intaiul descalecator al companiei care e adeptul unei atmosfere libere la locul de munca. Un loc in care te poti trezi la orice ora din zi, sau din noapte pentru turele mai grele… cu cineva care iti propune o partida de sex. Mai mult decat atat… reclamele de pe site sunt afisate pe mari banere de-a lungul strazilor, autostrazilor etc. astfel incat sa suceasca si eventual sa rupa intr-un final fericit gaturile frustrant guracasca ale diversilor soferi masculi. Si mai evident este ca s-au ridicat multi din praful amortelii (americanii traditionali sunt in primul rand cetateni placati cu puritanism) sa urle si sa zgarie ca reclamele sunt obscene si ca tulbura spatiul public, care spatiu public, ca mai toatele, este foarte rusinos. Dar « batranul » Dov Charney (adicatelea tatucu’ lor) are niste asi in maneca, caci nu degeaba este el nascut si crescut in partea de nord a americilor. Unu: e ca fetele care pozeaza sunt de toate natiile si culorile ca sa nu discrimineze si doi: face mare tam-tam pe faptul ca el produce in america, dandu-le astfel de lucru americanilor care la momentul de fata sunt foarte ofuscati si ingrijorati de ceea ce marile companii numesc outsourcing. Ba mai mult decat atat se lauda cu ce beneficii ii acopera el pe angajatii proprii. Prin urmare mesajul sau este : « N’aveti decat sa va uitati urat la mine si sa strigati dar imi veti cumpara hainele asa pervers si libidinos cum sunt caci iata… sunt patriot. » Si daca ii dai americanului cu patriotismul in nas, imediat duce mana la inima si incepe sa cante chestia aia cu « grace ». Ceea ce in definitiv nu e un lucru rau. Face bine la consumism.

P.S. Sa nu uit si ca nu cumva sa se inteleaga gresit: produsele lor sunt chiar faine.

Mare nebunie s-a pornit pe capetele noastre de romani cu aceste minunate francize. Vrei un hamburger, un sandwich, un ceai, o cafea? Ai deja de ales intre cateva branduri internationale si chiar mai sunt cele care vor si ele o imbucatura din piata romaneasca. O afacere la cheie… si nu dintre cele care iti promit mii de dolari pe internet, tu stand acasa… si scobindu-te in nas. Problema e ca, daca vrei sa scoti maxim de profit din franciza trebuie sa cumperi master franciza pe o anumita zona, care iti va oferi un profit suplimentar prin cei care vor cumpara dreptul de a folosi marca in zona respectiva. Si master franciza asta e scumpa dom’le.
Branduri care amusinau timide acum cativa ani, se trezesc ca vor si ele… mai ales pe piata de fast-food si de cafenele. Dar si pe piata de imobiliare… care scoate bani frumosi deja de cativa ani. Insa abia acum doua companii mari americane s-au gandit ca ar putea sa isi vare nasul… sau coada.
Dar ce sa mai… ne europenizam si ne americanizam la mancaruri, imbracaminte si concepte de afaceri. Si poate ca odata cu aceste branduri (vezi celebra teorie a formei fara fond) ne va veni si ceva continut despre un hal de civilizatie. De la noii nostri concetateni.

Lasati francizele sa vina la noi!