Friendly Frog

mai, mare minunatie si festivalul acesta de medievalitati. as fi vrut sa spun ca este extraordinar. ca mai mult decat zidurile vechi mi-a bagat pe nas miros de acum cinci sute de ani. ca asa imbulzeala trebuie sa fi fost si in zilele de targ, cand veneau diversi, care mai de care, sa vanda sau sa cumpere in cetate. ca m-au impresionat spectacolele pe care nu am putut sa le vad din viermuiala sau ca as fi ras incantat la replicile actorilor de sub copac. ca m-am pierdut in frecusul placut al multimii si am vazut ca oamenii sunt la fel ca acum juma’ de secol.

dar ce am vazut si simtit nu a fost nici macar close. este adevarat ca iti trebuie o anumita stare de spirit si varsta. nu le-am avut in intregime pe amandoua. insa festivalul a fost un fel de mutatie temporara pe buletinul vamii vechi. cam aceleasi tipuri de oameni care stiu sa se simta bine in orice situatie dar care, in cazul de fata, aveau si spectatori: mosi si babe, strainezi, plictisiti si blazati care ii opservau, le faceau poze, ii priveau suspiciosi. e bine ca unii dintre ei cantau. din gura si din chitare. dar overall a fost un balci.

overall a fost un pretext. un pretext sa se adune lumea laolalta, sa cheltuie ceva banuti, sa faca 500 de miliarde de poze, sa manance si sa bea si apoi sa mearga acasa ghiftuiti. ceea ce poti face in orice colt din cartierul tau.
a, stati asa… concertele din biserici au fost beton. te tineau de atentie. dar in rest… socaciu care nu mai cobora de pe scena si multimea din fata lui care, in lipsa de altceva, incerca sa se simta bine si la lalaielile si comentariile lui.
deja vu la orice festival al berii, la orice sarbatoare populara organizata de dragele noastre partide politice. o dulce delasare… nimic care sa aiba o coloana vertebrala care sa iti spuna: da mai, uite asa se traia pe vremuri. ne cautam un brand de tara? le voila.
a… si sa nu uit… unele din domnite, macar aveau cu ce sa iti faca inima sa iti bata mai repede.

fara apa rece. fara curent electric. incerc sa citesc o pagina la lumina unei lumanari anemice. nu sunt nostalgic dar situatia imi aduce un fior de pe vremuri, cand invatam poezii patriotice la lumina lampii. din cu totul si cu totul alte motive.
nu ma aflu la cucuietii din deal, ci in mijlocul bucurestiului. e mijlocul verii, aerul e incins si sunt bombardat de mesaje apocaliptice despre incalzirea globala, seceta, incendii. in alte parti ale lumii, inundatii catastrofale. din fericire mi s-a taiat si cablul caci altfel nu stiam cum sa ma dezlipesc de vocile si fetele ingrijorate si ahtiate de senzational ale diversilor reporteri. sunt magice, hipnotizante… parca au facut toti scoala uitandu-se la discursurile lui hitler. sau hicler cum ii spune bunica-mea. care bunica, traieste undeva intr-un satuc submuntesc, fara apa calda, fara stiri (ca intra in casa abia pe la 9 seara, dupa ce termina “treburile”) si fara sa isi mai aduca aminte ca azi e ziua ei. si care imi zice semi-admirativa, cand ma duc in vizita “ma, da’ mare porc e basescu asta”. porc in sensul de smecher. dar mie imi place si sensul lui de baza.
acum si aici citesc la o lumina firava si imi inchipui istorii romantioase despre cum ar fi sa fi fost frig. si unii oameni sa fi fost mai putin “porci” in cetate (he, he… basescu e doar un singur exemplu).
dar din pacate e joi

de cate ori ma plimbam pe un bulevard, ma intrebam oare cum se vede de sus, din locuintele care dadeau direct in strada? cum arata bucurestiul din case privilegiate sa fi cunoscut istoria ultimilor 80 de ani? ce fel de oameni locuiesc acolo? cum se vede foiala de masini si de oameni de pe bulevardul magheru de la etajul trei? cum ar fi sa ai cuibul tau acolo, in centrul nebuniei de pe regina elisabeta dar sus, deja departe oareshcum?
thanks to B. am avut ocazia sa vizitam astfel de case. sa mirosim putin ce a ramas din bucurestiul anilor 30. 40. 50. in apartamente largi, generoase. putin cam nefiresc croite dar fara pic din meschinaria unui bloc comunist.
sunt locuri facute pentru a te gandi si a contempla. sunt locuri in care poti sta la geam sa vezi cum ploua sau cum ninge. si sa bei un ceai batranesc langa soba.
pentru cei care nu au cunoscut decat micimea cutiilor de chibrituri, un apartament de pe kogalniceanu este un univers paralel in care nu ai acces. pe kogalniceanu iei doar troleibuzul dar nu te duci acasa.
iar oamenii care traiesc acolo, cu exceptiile lor, sunt oameni care, desi in varsta, se tin altfel in fata ta si in viata. tavanul ala care e sus, la 3 metri si 60 de centimetri nu te apasa. te lasa sa respiri si nu te cocoseaza. bineinteles ca sa fi ajuns sa traiesti acolo, in zilele noastre ca si acum 80 de ani, trebuia sa fi facut ceva in viata. bun sau rau. dupa 80 de ani, nu se mai distinge.
ramane casa, cu miros pe care nu il mai gasesti decat in anumite carti bune sau in povestirile unor bunici.

S. asculta acum o chestie care face foarte multa galagie la el in laptop acolo. umple tot biroul. dar pare fericit. si deocamdata nu are efecte secundare. doar o intarziere de vreo 5 minute de raspuns la apelarea numelui, la traditionala chemare “hai la masa” care de obicei nu lasa pe nimeni indiferent. dar asta s-ar putea sa fie de la hardware.

insa astazi a facut o treaba buna. a aranjat pozele cu tricourile noastre friendly frog. pozele din pagina asta. de aici din dreapta sus. asta ca sa avem cu ce ne lauda deocamdata.
in curand vrem sa postam si cateva desene, texte poate, pe care le vom pune pe tricouri. dar deocamdata facem cateva brainstorminguri pe zi care se concluzioneaza toate cu cate o tigara.

asa, pentru porumbei, sa nu se simta, micutii, marginalizati la discutiile noastre.

…o noua pagina, in care veti gasi, nuuumai copii. Hi, hi! Ba nu, si tricouri. Prin urmare dati click pe pagina care se numeste Tricouri. Mda. Original. O gasiti tot timpul in dreapta sus. Si cum o sa avem noutati, o sa va tinem la curent.

Siu sun

cum o fi mai bine: sa mergi cu 123-ul in inghesuiala si transpiratie si in ritm de melcu sau sa o iei pe jos prin soarele care te doboara? din aceasta dilema nu pot iesi sigur, mai exista si varianta cu oltcit-ul obosit din spatele blocului, numai ca, unde ati auzit voi de oltcit cu climatronic, ha? cred ca cel mai mare vis al oltcit-ului nostru drag este sa fie si el integrat in “programul rabla”, doar ca nu prea mai are nici o sansa…
stiati ca in Bucuresti exista o strada care se numeste Gratioasa? nu am vizitat-o dar sper ca si arata ca o gratioasa:)
o doamna din aceea cu multe fuste colorate puse una peste alta si cu doua cozi impletite cu o panglica rosie cara ieri ceva intr-o sacosa albastra din aceea mare de la IKEA. si-o fi cumparat mai demult ceva de la ei…
ieri seara am vazut un reportaj foarte dragut despre doua florarese: una de la piata de flori si alta de la piata amzei. m-am simtit “ca si cum” si in romania se instaleaza treptat normalitatea. era pur si simplu un reportaj despre doua florarese nu tu senzational, nu tu crime si violuri, nu tu discriminare sau rasism (floraresele erau tiganci, bineinteles). bine, poate mi-a placut si pentru ca la un moment dat voiam sa fiu si eu o mica florareasa. si, da, calele sunt in trend, asa a zis una dintre doamne. mai ales cele colorate. mie cel mai mult imi plac cele grena :))
asta e

P.S. diseara va aratam cum a iesit broscuta pe tricouri. stand by!!!

… imi aduc aminte ce bine era cand eram mic.

… in building the team. Ha, ha… oameni buni, azi… o parte din frog, cea mai friendly si anume, a impaturit tricouri in stilul inconfundabil pe care il gasesti pe toate iutuburile de pe internet. Asta daca mai era nevoie sa subliniem ca si internetul, in ciuda lui, este si el bun la ceva, nu numai la lineage-uri, ogame-uri, imperia-uri, travian-uri si alte uuri de asemenea gen, se subintelege… care mai de care mai sangeroase.

Astfel, dupa lacrimi si chin (este o telenovela la care lucram in coproductie cu femeia de serviciu), M. a reusit sa treaca de level 2 la Folding and piling like nothing else matters. Se pare ca e nivelul cel mai greu iar eu inca ma zbat a frustrare la level 0.0 de la Grab’em and fold’em right here, right now, todaaaay if possible.

La final am intonat impreuna imnul zilei: “Push me home, ’cause I can’t sing anymore”.

What a day!

Va dezvaluim, in premiera, primele imagini cu broscuta prietenoasa si zburatoare. Imagini primite de la colegul, prietenul dar mai ales taticul friendly frogului, Mr. Richard. Carele s-a dat peste cap si i-a pus si aaaripi. Observati, va rugam:
putin indecenta:
foarte decenta

Geniul constructoricesc nu are limite si se va materializa intr-un big splash in apele cristaline ale raului (he, he) care ne curge prin capitala. Diferenta… repet, diferenta fata de alti concurenti este ca dupa zbor, broscuta noastra va ajunge in elementul ei natural.
Ceea ce ne ingrijoreaza putin este ca pilotul, capitanul nostru, a luat ceva lectii de pilotaj doar in Cheile Rasnoavei, cu capul in jos, in timp ce practica un sport putin ravnit de oameni cu picioarele pe pamant si, cred, cu atat mai putin ravnit de broscute: bunjee jumping.

Dar ce zic eu aici? Avem o broscuta curajoasa care nu tremura in fata adrenalinei chiar daca pilotul s-ar potrivi mai degraba intr-un F16.

Si melcul… tzushti!

Mai nimic nu se schimba, totul se pastreaza… Cum nu se poate mai fals… haha. Iata-ne, suntem pe locul patru dupa vorba, dupa port la Redbull Flugtag cu proiectul nostru si al lui Richard. With a little help from our friends… si avem destui caci suntem friendly. Asta nu inseamna ca nu mai asteptam voturi… votati, votati… ceva-ceva tot o sa se transforme .

Si cum de primele suruburi am facut deja rost, inseamna, nu-i asa, ca suntem deja cu un picior in… aer. Deasupra Dambovitei. Unde o sa va asteptam si pe voi sa veniti sa ne vedeti la apa… pardon, zburand.

Voila deci, ca, zicala “cand o zbura porcul”, nu a fost niciodata mai aproape de a fi desfiintata decat in zilele noastre in care cel putin broasca va decola avand la carma un Fluture. Hi, hi…

Toate bune, va uram!

A innebunit lumea animalelor… de la incalzirea globala, desigur!