Friendly Frog

• la romana, intr-un parculet dintre blocuri, un caine cu stapanul aferent care statea cuminte si se relaxa la soare ca deh, avea o sepcuta albastra pe care sigur i-a facut-o la comanda o croitoreasa mare iubitoare de animale. Si sigur a citit si el ca de mult nu te mai poti aseza la soare fara sa te dai cu o crema protectoare sau macar sa iti pui ceva pe cap

• doo doamne cu fuste multe puse una peste alta trec pe langa o vitrina din mall unde erau expusi niste papuci si niste sandale marca Giselle Bundchen. Una zice catre cealalta: uite, vezi papucii astia? Stii ce buni si comozi sunt la condus?

• daca treci pe langa restaurantul “la mama“ de la romana auzi un zgomot foarte frumos de farfurii si tacamuri amestecat cu zumzetul discutiilor purtate de oamenii care stau la mesele de afara- simti ca esti in alta tara, dar nu, esti in romania si incepi sa crezi ca se poate si aici!

• am mancat o pulpa de pui la cuptor tare gustoasa care mi-a adus aminte de “lasata de sec”, acea zi din an in care ne vedeam acasa la mamaie si tataie cu tot neamul. acum mamaie si tataie nu mai sunt pe aici si nici neamul nu mai e la fel de interesant ca atunci, dar amintirea placuta ramane si chiar se poate retrai cu ajutorul unei pulpe la cuptor

• am intrat ca din intamplare la Galeria de arta digitala 115 de pe Mihai Eminescu unde am vazut multe tablouri frumoase pe care mi le-as pune la mine acasa. Unul mi-a placut in mod deosebit, desi avea si o pisica (iar mie nu imi plac pisicile) si multe inimioare (iar mie nu imi plac inimioarele desenate sau sa le port la gat sau ca cercei – se face prea mare exces de inimioare): pisicuta asta statea cuminte cu coada in sus si privea la o fetita care inalta un zmeu. Ceva mai departe de ele era un copac in care cresteau inimioare care erau luate pe sus de vant si duse inspre cer. Era un tablou facut de un francez, in negru si mai multe nunante de orange(cerul era orange, inimile, pisica si fetita erau negre) iar desenele erau ca niste umbre negre: pisica nu avea ochi dar avea mustati, fetita nu avea zambet dar avea rochita…nu sunt critic de arta asa ca pot spune doar ca mi-a placut tare mult. costa 720 lei noi…eh, lasa, oricum nu am casa

Din cand in cand avem impresia ca nu facem altceva decat sa traim viata pe care ne-o traseaza altii. Si ca nu avem mare lucru de spus la ce se intampla si mai ales la cum se intampla. Plecand de la politicieni si pana la prietenii apropiati si parinti si frati si surori, sotii, soti, amanti, jocuri pe computer, mersul cu tramvaiul, masina pe care ti-o cumperi, hainele si asa mai departe… toate sunt influentate de toti cei care sunt in jurul tau. Mai mult sau mai putin aproape fizic.

Ajungem astfel sa avem deja-vu-uri, cu intamplari care s-au mai intamplat in amintiri fumurii si sterse, sa ne imaginam ca totul se repeta si ca suntem intr-un carusel din care nu mai putem cobori. Suntem tristi ca nu ne traim viata si mai tot timpul asteptam ceva mai bun. Un “Ceva urmeaza sa se intample” nedefinit creste frumos intr-un colt de creier si pune stapanire pe mai toate gandurile.

But it’s wrong. Totul se intampla acum cand asteptam, facand si lucruri care nu ne plac.

… sau o froaga? Pai, ar trebui sa fie cat de friendly se poate. Mda… Friendly Frog este in focuri acum, mai precis in sedinte de design. I se aranjeaza diferite expresii faciale si ipostaze in care sa devina friendly. Frog. Intr-un final fericit va fi friendly si zambareata si simpatica, asa cum vrea M. Ah, sa nu uit, si jucausa. Neaparat. Zambet larg si jucausa.

E simplu! Te duci pe net si te crucesti. Astazi M. a dat peste un site in care, printre multe lucruri obisnuite si relativ folositoare, dai peste produse uimitoare.

Toaster-ul muzical, de exemplu, care te poate incanta cu Bach sau Metallica in timp ce iti pui untul pe paine (doamne fereste sa scape vreun sepultura ca ramai cu imbucatura in gat si freza zburlita). Lampa pentru ureche care nu este pentru a te uita in urechea cuiva, cum gresit s-ar putea intelege, ci se poate doar agata dupa ureche ca sa te ajute la mers, citit pe intuneric si cu mainile in buzunare (probabil o varianta avansata a frontalei). Si desigur de ce sa nu te distrezi si la toaleta, cu hartia igienica decorata (iti atrag in special atentia cea decorata cu inimioare si cea cu sarma ghimpata). Dispozitiv care iti goleste tubul de pasta de dinti pana la ultima picatura (cred ca acum ar trebui inventata si painea care nu lasa firimituri la pachet cu golitorul de carne de pe oase sau sorbacaitorul de ciorba de lasa farfuria luna). Dar cireasa de pe tort o reprezinta dispozitivul care le ajuta si pe ele sa faca pipi in picioare (un fel de con din hartie, nu va avantati cu imaginatia). Foarte folositor insa, daca ne gandim la toaletele din tara noastra in care abia poti intra, nici vorba sa mai vrei sa te si asezi. Problema este ca ar trebui sa se vanda la pachet cu cate un pisoar. Pentru a se evita stropitul pe pantofi, papuci sau sandalutze (asta asa ca de la cunoscatori).

Ce minunata si ingenioasa este mintea umana!

P.S. As vrea si eu un dispozitiv care sa apese butoanele telecomenzii in locul meu. Va rog.

Buna dimineata! Iata ca dupa atatea peregrinari “pe uscatul” blogurilor (scris pe foaia de hartie adicatelea) cu unul, maxim doi cititori ocazionali, am iesit in sfarsit in largul blogosferic, cu pletele in vant… ma rog, cine are… unde ne asteapta fix… 0 (zero) cititori. Optimismul debordant ne impinge de la spate sa adaugam si “deocamdata”. Il adaugam.

Am sosit deci! Heeeeei! E cineva pe aici?

Ia uite dom’le! Nu e nimeni!

Sa vorbesti despre tricouri este banal. Cine nu are un tricou in casa ? Cine nu a cumparat vreodata un tricou sa-l poarte sau sa-l faca cadou? Tricoul poate fi absolut orice, de la imbracaminte de fitze cu care sa atragi atentia pana la pijama sau « costumatie » cu care sa mergi la munca.
Dar daca vrei thrill si aventura la tricouri gasesti pe You Tube si clipuri in care, e drept nu ti se face pielea gaina, dar macar vezi ceva aiurea.
Ca de exemplu un nene, care, probabil se plictisea destul de tare acasa, a imbracat nu mai putin de 155 de tricouri, in patru ore, cantaring ele vreo 50 de kilograme. A fost greu, a fost usor? Nu imi dau seama dar efectul a fost destul de comic. Nu razi in hohote dar macar iti mai trece din plictiseala. Si in plus, omul a facut-o intr-un cadru organizat, adica a participat la nu stiu ce doborare de record.
Partea buna este ca pe You Tube inveti si cum se impaturesc tricouri, lucru care pentru mine, recunosc, exercita o fascinatie constanta. Indemanarea mea in a impaturi tricouri zace intr-un colt debusolata. Dar totul se rezolva cu putin exercitiu si eventual cu niste cartoane lipite intre ele.
Prin urmare tricoul nu mai e un star care sa provoace uimire, consternare sau chiar indignare asa cum obisnuia acum vreo 50 de ani. Dupa ce a fost rebel multa vreme, a intrat in umbra pana l-au revitalizat rocker-ii si a ajuns in prim plan din nou, ba chiar si in bancuri (vezi celebrul banc cu tricoul Metallica).
Dar azi, daca nu ai un tricou in casa, ajungi surprins la concluzia ca nu ai cu ce sa te imbraci.

Sa fie de la globalizare?